E noiembrie…

Luna cu nopti albe, in care m-ai invatat sa zic “buna dimineata”…ai buze cu gust de cafea si privirea pierduta peste patura de frunze, pielea iti miroase a iarba verde iar sarutul tau are gust de mar.

…

Ti-as spune ceva, despre noi, despre zapada de-afara, despre dragostea mea. Ti-as spune ceva, orice, numai sa nu creasca iarba tacerii intre noi. Ti-as spune ceva, ce-ai stiut, sau ce stiu, dar a-nceput sa creasca iarba tacerii intre noi si s-au ratacit sunetele din cuvantul tarziu.

Octavian Paler – Definita unui strigat

Uneori tacerea unei singure clipe poate sa-ti dezlipeasca din suflet amintiri, sentimente si trairi cladite de-a lungul zilelor, lunilor si anilor. Ca si cum ai da jos un bandaj uitat peste cicatricea unei rani. Sa nu o subestimam, deci. Ma intreb insa,  daca are forta de a le smulge cu tot cu radacini. Si mai ma intreb, daca nu cumva are si cicatricea durerea ei…

Wiesbaden&Geisenheim

A doua zi s-a anuntat ploaie. Ni s-a zis de cu seară să ne îmbrăcăm cu haine călduroase, dar cum multi dintre noi nu prea am împachetat haine groase, ne-a fost destul de frig. De la vreo 28 de grade, cat au fost vineri, temperatura a scăzut sambătă brusc la 17-18 grade. O zi in care ploaia se schimba mereu cu soarele, dar exact in momentele propice, cand nu eram in aer liber.

Ziua a inceput cu o vizită in Wiesbaden, capitala Landului Hessen. Un oras f cochet, cu peste 250.000 de locuitori si cu 26 de izvoare cu apa termală – aduce un pic a Herculane, dar clar e mega ingrijit, pus la punct si mult mai mare. Din cauza acestor izvoare cu apă fierbinte, f benefică pentru organism (am gustat dar are un gust uleios si e f greu de băut in oras e o umiditate ridicată, astfel că pe zidurile multor case din centru se pot vedea uneori urme de igrasie. Tot mai multi locuitori preferă zona de deal, de la marginea orasului, mult mai răcoroasă si mai ferită de umezeală.

Wiesbaden este cunoscut pentru jocurile de noroc – aici se spune ca ar fi venit si Dostoievski si si-ar fi pierdut la un moment dat toti banii, asa zicea ghidul nostru.

Totodată pare a fi un oras f stilat, unde locuiesc circa 17.000 de milionari, astfel: fiecare al 16 locuitor din Wiesbaden e milionar – again, asa zicea ghidul.

Am vizitat si o biserică rusească de pe asa-zisul Neroberg. La sărbătorile mari se adună aici chiar si 700 de persoane. Comunitatea rusă din această regiune numără circa 3600 de persoane.

Apoi am fost la o degustare de vinuri in Geisenheim, 6 vinuri (2rosii si 4 albe) ne-au fost date spre degustare. Din impresiile grupei, acestea au avut miros de: campie, mandarina, flori de camp si miere (erau mai multe dar nu mai imi amintesc

Niste date statistice:

• in Germania se bea cam 25 de litri de vin pe an, pe cap de locuitor
• 107 de litri de bere
• sunt circa 100.000 de hectare de vita de vie
• Se bea mai mult vin alb, decat vin rosu

Xplore FrankfurtRheinMain

Trebuie sa recunosc, mi-e greu acum să scriu despre Germania si să nu fie despre Berlin…dar nici nu pot sa subestimez farmecul Frankfurtului. Initial cand am aterizat in Frankfurt, ma asteptam la agitatie, la multa lume, avand in vedere ca orasul e celebru pentru aeroportul mare si modern…nu a fost asa, a fost destul de gol, putina lume, majoritatea oamenilor calmi, cu timp….si cam asta am simtit si in oras…am reusit sa ma plimb putin prin centru, pana ce programul sa inceapa oficial.

Peste tot am avut senzatia unui oras linistit, amortit cumva…insa in apropierea zgarie-norilor misnuau doar oameni in costume, pe biciclete, in tramvaie si in metrou…e plin de costume si cravate. Mi-am amintit de Axel Springer din Berlin, unde cam tot asa era.

Dupa-amiaza mi-am cunoscut colegii: 20 de jurnalisti din toate colturile lumii: intrebari din liceu au inceput sa mi se plimbe prin minte: care e capitala Uzbechistanului, unde exact e Osaka, unde localizez exact Peru pe harta din mintea mea etc.

20 de jurnalisti, toti vorbitori de limba germana din atatea tari total diferite! Un amalgam de culturi si religii, care face ca acest program sa fie si o imbunătătire a cunostintelor de cultură generală

Programul se numeste Xplore FrankfurtRheinMain si are ca scop promovarea acestei regiuni atat in tara cat si in străinătate si este organizat de Regionalverband Frankfurt. In consiliul de administratie al acestui Regionalverband sunt multi oameni de afaceri din regiune, precum si diversi primari si viceprimari.

La revenirea in tările natale trebuie să scriem un articol despre tot ceea ce am vizitat in această săptămană. Totodată, pe întreg parcursul programului trebuie să postăm pe facebook sau pe alte retele de socializare impresiile noastre.

In prima zi am avut si un mic tur al orasului, astfel am aflat urmatoarele:

• Frankfurt are circa 680.000 de locuitori
• In plus, mai sunt circa 370.000 de navetisti, care pleacă în weekend acasă, astfel că orasul pare destul de gol si linistit la sfarsit de saptamană
• 25 la sută din populatie nu este de nationalitate germană
• 150 de limbi – este considerat un oras f liberal (ceea ce am constatat si cand am venit, pe ruta Viena-Frankfurt era plini de straini, diverse nationalităti, diverse limbiJ

Intre timp am degustat si diferite specialitati, pot spune ca mancarea e f gustoasa!

In prima seara am baut Apfelwein – un fel de vin din mere, destul de lejer de baut si usor intepator.

Am gustat un amestec de branza traditionala cu ceapa si ceva sos f gustos, Pflaumenkuchen – un fel de pizza dar cu un aluat mult mai subtire, cu rucola,ceapa si sunca sau bucatele de costita sau slanina.

Deocamdată se dovedeste a fi un program f interesant cu multe lucruri noi! Sa vedem ce va urma

(greu să scriu despre asemenea lucruri pe blog…putin stangaci, de obicei e un stil mai intim si mai privat, sper sa gasesc un echilibru la un moment dat

culoare

Poate ca suntem o planseta de culori, pe care fiecare isi lasa amprenta…unii de mai multe ori, altii de mai putine. Unii mai adanc, altii mai sters. Unii nu se murdaresc deloc. Ne aruncam pe paleta de culori a celuilalt si devenim o pata de culoare.

Pe sufletul tau imi las urma cu un zambet.  Iti desenez in inima cu un fir de iarba smuls de pe mal iar cu o picatura din rau umezesc culorile vii, care s-au uscat de-a lungul anilor. In verdeata cruda a primaverii iti conturez pe piele inceputul unui alfabet. Sunt un creion imprumutat de la un artist anonim.

Dar cumva, nu sunt in pas cu timpul. In primavara asta am ajuns sa port culorile toamnei, culorile unui apus ce incepe de la rasarit, culorile unui inceput, care e urmat iminent de un sfarsit – imi lipseste interimatul verii, al ploilor calde si scurte, al florilor inflorite la maxim.

La sfarsit trebuie sa caut mijlocul printre multitudinea de culori si amprente de pe planseta, mi-l imaginez si-l conturez cum cred eu ca ar fi putut fi…

La final sufletul nostru e un tatuaj intortocheat, cu modele facute de noi, de altii si de imprevizibil…

Bravo!

nu pot sa spun decat inca o data: Respect, Teatrul National din Timisoara!

Deja de mult timp stiu ca orice premiera de la ei ma va surprinde, ma va atinge in vreun fel. Si respectul meu s-a transformat intr-un amalgam sincer de bucurie, mandrie si piele de gaina, fidelitate si prietenie, intimitate si zambet…Dar in aceasta seara mi-am dat mai mult ca niciodata seama de efectul purificator al teatrului, al emotiei pe care ti-o transmit actorii…Cand ti se face pielea de gaina in timpul unui schimb de replic, cand nu te misti si respiri rar ca sa nu deranjezi linistea din sala, cand simti ca si cei din jur simt ca tine, ca sunt la fel de “prinsi”, cand ai mai aplauda inca o jumatate de ora, pentru a-ti exprima respectul pentru actori…atunci, stii ca ai “trait” piesa! Atunci simti efectul vitaminizant (oare exista cuvantul?) al artei…forta ei de a dizolva pietricele ce ti se aduna pe suflet in timpul unei zile pragmatice. Vii obosit la spectacol si pleci acasa incarcat de energie…

Asa ca nu pot decat sa va recomand cu caldura “Iata femeia pe care o iubesc” de Camil Petrescu (regia artistica Mihaela Lichiardopol) – ultima premiera a Teatrului National Timisoara. Excelent! Si exceptand faptul ca joaca actrita mea preferata in rolul principal, ca este vorba de unul dintre scriitorii mei preferati – piesa mi-a placut in primul rand pentru ca ai in fata o echipa tanara, care te impresioneaza prin profesionalismul ei! Pentru ca toti joaca excelent!! si astfel ii transmit si spectatorului o emotie! il face sa simta si sa isi doreasca sa nu se termine!

Nu am sa scriu despre piesa, fiecare o poate descoperi diferit. E clar ca atunci cand auzi Camil Petrescu te gandesti la profunzime, la pasiune si jocuri psihologice, la forta si joc de cuvinte. Si poate ca randurile de mai sus sunt prea subiective – le scriu la o ora dupa ce am plecat de la teatru. Dar nu e prima oara cand simt acest respect profund fata de aceasta institutie culturala, care mi se pare ca a evoluat enorm in ultimii ani. Aceeasi senzatie am avut-o si dupa ce am vazut “Boala familiei M.”, “Piata Roosevelt”, “Bye bye America” etc.

Asa ca: Felicitari intregii echipe pentru ceea ce ofera Timisoarei.

no title

da-mi randurile care sa exprime ce simt…da-mi un roman, un personaj in care sa ma transpun, da-mi o poveste care sa-mi arate ca se mai intampla. Ma caut in librarii si pe bancile goale din parc, ma caut in vitrine, in titluri de carti si in melodii. In palma ta, in masina, in cafeaua de dimineata, prin iarba. As vrea sa ma regasesc, rea sau buna, matura sau copilaroasa, falsa sau sincera, oricum, numai sa ma regasesc…

Imi impun sa fiu cumva si esuez. Tin de acele persoane care isi prelungesc cat mai mult tristetea, o savureaza cu pasiune desi stiu ca e nociva. Incerc sa-mi dezvat acest lucru…e ca atunci cand un fumator incearca sa se lase de fumat. Pana sa renunte brusc, mai fumeaza cate o tigara, spunandu-si ca una nu conteaza. Asa mai trag si eu cateodata din tristete. Uneori doar o rasucesc printre degete, fara sa o aprind. Alteori fur un “fum” de la altii…dar cumva, in ritmul asta, nu reusesti niciodata sa te lasi de tot…

As vrea sa citesc tot ce e in sufletul meu intr-o carte…tare mult mi-as dori sa gasesc cartea.

am nevoie de echilibru

 

imi repet trairile, recitesc franturile de randuri de pe marginea cartii, de pe bilete de muzee, de pe coperta carnetelelor scrise pana la refuz. Imi vibreaza sufletul. Atat de tare incat doare, uneori. In scris, in randuri ramane doar esenta. esenta unui romantism. o sinceritate de pe care am scuturat tot pragmatismul si realismul ce i s-au depus pe petale…ireala in forma ei pura, dar atat de frumoasa!

trairile noastre continua sa mearga alaturi de noi chiar si cand ne despartim de butonul declansator…uneori trebuie sa le lasi putin in urma, pentru ca frumusetea lor doare. Alteori insa ne hranim cu ele, pentru ca e pofta de ceva frumos, pofta de ceva departe…important e echilibrul dintre cele doua…e greu sa stai cu cate un picior pe fiecare taler al balantei si sa te pastrezi in aer, de obicei cazi intr-una din cele 2 parti…

monolog

El: bun, si ce faci dupa ce esti crud de sincer? am urmat toti pasii, am reflectat, mi-am analizat suisurile si coborasurile si toate motivatiile care mi-au determinat actiunile. am inghitit bolovanul – o actiune necesara, prevazuta de normele societatii. caci introspectia nu trebuie sa fie niciodata usoara,  cruditatea nu trebuie sa fie placuta iar sinceritatea cu propria persoana cica doare. asa ca am inghitit bolovanul.

si acum? Unde-s revelatiile, unde-i solutia nobila si salvatoare? (si seria de clisee poate continua). ai scris ca sigur vor urma. Ca dupa ce-l inghit, va veni si impulsul de a face gestul acela dureros dar necesar pentru a putea reinvia din cenusa, pentru a merge mai departe si tot asa (din nou cliseele).

astept. trebuie sa urmeze, nu? deocamdata nu simt nimic. sunt la fel, ca si in clipele cand inca mai aveam bolovanul in fata mea. ca atunci cand il priveam si ma gandeam cum ar fi mai bine sa il inghit. Acum mi-e teama sa nu-l fi inghitit degeaba. Caci solutiile corecte le stiam si inainte. Eu de impulsul acela am nevoie, ala care te purifica si te distruge de durere, ca apoi sa poti sa mergi mai departe. Unde-i? Cu el se termina toate filmele, toate cartile, toate scenariile.

Incep sa il simt ciudat in stomac. Cumva ma trage spre fundul oceanului. Inca mai am capul la suprafata, inca mai pot respira. Astept gestul acela revelator. Se zice ca e asa de puternic, incat poate sa dizolve piatra. Ca acidul. Dar intarzie sa apara. Stii ceva despre asta? Despre intarzieri? Imi tin respiratia caci am ajuns deja sub apa. Bolovanul e inca in mine.

Ma zbat, dau din maini si din picioare, stiu sa inot, in conditii normale as putea sa ajung din nou la mal, dar acum am bolovanul asta crud al sinceritatii in mine si ma sufoca, ma sugruma si imi stoarce ultima farama de viata din mine.

si in incercarea asta derizorie de a dizolva sinceritatea grea si rece din mine nu pot decat sa ma conformez, la cadere, la faptul ca doare cand inghiti onestitatea cruda si nefiarta, ca uneori nu poti sa-i faci fata, ca cel mai greu e sa fii sincer cu tine si cand reusesti sa o faci, ai impresia ca ai gasit solutia la tot dar de fapt realizezi ca e exact invers:

e mai multa spaima si mai mult nonsens decat inainte, simti ca ti se moaie incheieturile si iti vajaie capul…dar nu te mai poti aduna, nu mai poti sa te intorci inapoi, cortina a cazut, stiai de mult ce e in spatele ei, dar totusi aveai unde sa te ascunzi, acum a cazut…iar sufletul iti sta gol in fata inchizitiei, acolo pe fundul oceanului, pe nisipul intact…

Incep sa nu mai am energie sa ma zbat. O fi acum clipa aceea? la un pas de a atinge adancurile oceanului?

Sigur e acum…

——

El: De fapt ai incurcat putin lucrurile. N-ai citit ghidul ala pana la capat. Eu trebuia intr-adevar sa inghit bolovanul dar tu trebuia sa fi facut cursul de prim ajutor. Tu trebuia sa-mi vorbesti…vorbele tale ar fi fost respiratia gura la gura, frazele tale ar fi fost actiunea de surescitare, palmele tale, imitand bataile inimii peste pieptul meu, ele trebuiau sa-l dizolve…de fapt era doar un balon plin cu aer…acum e prea tarziu, am prins radacini, acolo in adancul intunecat al apelor…nici nu mai aud ce spui, bolborosesti ceva deasupra apei, dar nu inteleg…

again despre Berlin

intr-una din zile un practicant de la ziar ma intreaba ce voi face in weekend. ii spun ca vreau sa merg sus in Dom, de unde am inteles ca ai parte de o priveliste faina asupra orasului. imi raspunde amuzat: “asta e un lucru pe care berlinezii nu l-ar face niciodata”.

nici el, nici prietena lui nu au fost vreodata sus in Dom. si nici nu s-au plimbat vreodata cu vaporul pe Spree.  nici nu stia ca s-a deschis o expozitie permanenta Salvador Dali..

imi spune ca la finalul acestor 3 luni, voi cunoaste mai bine Berlinul, decat el. este a 3a oara cand mi se spune asta.

cumva ma asteptam la asa ceva insa in acelasi timp sunt surprinsa…acum cateva saptamani am intrebat un alt coleg, ce imi sugereaza sa vad in Berlin si mi-a spus sa merg in Neukölln si sa surpind “subcultura” de acolo (!!!)… Neukölln e un cartie berlinez cu vreo 300.000 de locuitori, 120.000 sunt migranti din peste 150 de tari. acolo cand mergi pe strada ai mari sanse sa auzi limba ta materna, egal din ce tara vii. e in acelasi timp un cartier-problema unde locuiesc romii “nostri” din Romania si Bulgaria. ok, sa zicem ca isi are farmecul sau, prin amestecul de traditie si cultura,am descoperit pe acolo si multe locuri frumoase… dar….sa fie si obiectiv turistic?!

oricum, ma intreb la ce bun sa stai intr-un astfel de oras daca nu te poti bucura de ceea ce iti ofera, chiar si daca vine vorba de acele atractii turistice multe prea comerciale pentru berlinezii pur-sange…unii isi dau ochii peste cap, cand trebuie sa mearga prin zonele centrale in weekend pentru ca trebuie sa se confrunte cu multimea de turisti…asta intr-adevar poate fi obositor, caci uneori nici nu ai loc sa treci si de multe ori trebuie sa te opresti, ca sa ii lasi sa-si faca poza in liniste (cine stie in cate poze aparem involuntar…)

sau poate ma bucur eu prea mult de oras, pentru ca stiu ca plec si nu stiu cand mai revin…si simt ciuda si invidie pentru cei ce raman aici…

ma intreb ce fac berlinezii in timpul lor liber? si in acelasi timp, in mintea mea se creeaza paralele cu Timisoara…probabil ca sunt timisoreni care nu au fost niciodata in Catedrala sau in Dom, la fel cum am aflat ca sunt brasoveni care nu au fost niciodata pe Postavaru´…

sau poate berlinezii au ajuns sa ia drept normal niste locuri frumoase, incat nu le trece prin gand, sa le recomande…mai multe recomandari am primit de la colegii de la bursa: ieri vorbeam despre locuri “ascunse” din Friedrichshain, despre faptul ca zona “Alt Tempelhof” ar putea deveni noul “Prenz” pentru ca e f frumos, despre Marzahn si prajiturile turcesti din Kreuzberg etc. un coleg de la bursa imi spune ca s-a plimbat ieri toata ziua ore-n sir si a facut poze…nu pe la Brandenburger Tor sau Potsdamer Platz ci prin zone mai putin centrale, spunea ca a vazut un alt fel de Berlin, frumos dar diferit…mi-a fost ciuda pe el! de saptamana viitoare vreau sa incep si eu sa trag chiulu´, caci sa merg la conferinte de presa iar apoi sa vin sa scriu despre ele, asta pot sa fac si acasa….