Definitia despartirilor / Octavian Paler

Nu stiam ca floarea amara a singuratatii
are daca o atingi pe obraz
sunetul unor pasi care pleaca.

 

 

 

                                                                                                                                               (Foto: Alex;)

Pentru un suflet drag: La mulţi ani!

- [...]

- dar lumea mereu îmi reproşează unele lucruri…

- lasă oamenii!

- îi las, dar cum trăim fără ei?

- vreau să reuşesc să pot trăi doar cu anumiţi!

sunt unele zile în care simt mai accentuat diferenţa dintre prieteni şi restul oamenilor…şi cu fiecare astfel de zi, îi iubesc un pic mai mult pe cei care imi sunt dragi! Pentru că realizez, că poate sunt singurii care nu mă judecă şi care nu îmi analizează greşelile…şi sunt singurii cu care am trecut de un anumit prag…nu ştiu să spun care e acel prag…poate e faptul că nu ne mai certăm din nimicuri, poate e faptul că ne “permitem” mai multe unul cu celălalt sau poate e doar faptul că pot să fiu obosită, pot să fiu nervoasă sau pot să fiu irascibilă, pentru că tot mă înţeleg…

e bine să simţi uneori diferenţa asta, pentru că îţi dai seama cât de valoros e ceea ce ai, pentru că ai construit un fel de fortăreaţă, în care intri doar cu ei, atunci când vă întâlniţi.. şi poţi să vorbeşti, să glumeşti şi să te plângi…sunt oameni care iti stiu si defectele si calitatile, oameni cu care nu trebuie sa fii “oficial”, oameni care nu se feresc sa te imbratiseze cu drag, atunci cand rad de tine sau cand plang cu tine…

La mulţi ani, Miha dragă!  (din poză lipseşte Dana, din pacate)

noiembrie trecut

erau momente in care mi-era dor de scena…de locul acela unde ma goleam de mine.mi-era dor de rasuflarea in fata careia nu eram eu. acum mi-e dor de o răsuflare pe care nu am simţit-o niciodată

mi-era dor de pasul acela din culise spre scena, cand simteam cel mai intens cum ma lasam in urma, printre umbrele cortinei! dor de lumina aceea galbuie, care nu te lasa sa vezi in fata…

apoi, în locul scenei, ai ţesut tu rânduri, care m-au făcut să mă pierd şi să mă regăsesc! şi a început să îmi fie dor de răspunsuri…

incercam sa fac din viata o succesiune de momente, o succesiune de replici, la care insa nu am citit scenariul inainte…o piesa improvizata mereu, de citit în serile de noiembrie, cand ne uitam replicile…

ti-am alergat in brate intr-o gară plină de oameni, pe care nu îi vedeam nici unul din noi …probabil am confundat asfaltul cu scena si felinarele cu niste reflectoare, probabil ca a fost un instinct al meseriei faptul ca nu mi-ai zis nimic, faptul ca palma iti aluneca peste parul meu, faptul ca stiai de cand m-ai vazut, ca asa va fi…nu ti-am spus in acea seara ca si eu anticipasem atingerea obrazului tau …

de multe ori stiam ceea ce gandesti, de multe ori imi anticipai gândurile, astfel ca nu mai ne puteam surprinde cu nimic, decat prin “alti cineva”, dar atunci ne-am surpins cu noi insine…asa cum ne surprindeam cu replici, de fiecare data cand nu aveam chef sa respectam scenariul…

as vrea sa nu imi respect scenariul de acum, as vrea sa trisez!

si am incercat sa fac o scena din covorul meu, dar imi lipseste pelerina neagra a culiselor, imi lipseste stranutul lor si replica ta, la care trebuia sa gasesc un raspuns…

degetele nasc replici pe tastatură, gândul tău le încarcă cu sentiment, ochii încearcă să ghicească nuanţa de albastru (niciodată nu m-am gândit că voi vedea o floarea soarelui pierdută în mare), încerc să dau pagina, să îţi anticipez replica…asta făceam în noiembrie 

apoi, într-o zi de decembrie, m-ai aşteptat la gară cu un bulgăre de zăpadă, mi-ai dat o lăcrimioară din hârtie şi ai răspuns “2″ la recepţie!

acum,  te surprind dimineaţa, cu gustul de cafea de pe buze iar seara, adormind mereu pe pieptul tău…

some Tori Amos and Damien Rice…

demult, tare demult…

Probabil că atunci când eu priveam, tu doar trăgeai cu ochiul

Probabil că atunci când tu râdeai, eu doar zâmbeam

Probabil că ceea ce tu doar atingeai, eu strângeam în palmă

Probabil că atunci cand eu eram, tu erai…

Probabil că atunci când ne pierdeam, tu râdeai, eu zâmbeam, tu îmi atingeai obrazul iar eu îţi strângeam umărul în palmă…

05. November

 

 mi-a cazut o frunza pe tenisi si am ridicat-o

crezi k avea culorile tale?

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

P.S. Carturesti poate fi oriunde!

Despre comunism, găluşte cu prune şi Elveţia

Interviu cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu

Un scriitor între Elveţia şi România, mai precis, între Timişoara şi Zürich, „un om al şesului” care a reuşit să redea perioada comunistă din ochii timizi ai unui copil şi care în romanele sale a împletit autobiografia cu ficţiunea. Cătălin Dorian Florescu, scriitor de origine română, a reuşit să transpună cititorul intr-o lume „a minunilor” şi printre rafturile de cărţi prăfuite ale unui maseur orb. Romanele sale „Vremea minunilor”, „Scurt drum spre casă”, „Maseurul orb” şi „Zaira” au fost traduse în nenumărate limbi şi au obţinut o grămadă de premii prestigioase.  Cătălin Dorian Florescu s-a născut în Timişoara iar la vârsta de 15 ani s-a mutat în Zürich. A studiat Psihologia şi Psihopatologia la Universitatea din Zürich. După absolvire a lucrat 6 ani ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber profesionst. Cătălin Dorian Florescu, în vârstă de 41 de ani ne-a vorbit într-un scurt interviu despre copilărie, graniţa sufletească între România şi Elveţia precum şi despre delicioasele găluşte cu prune ale bunicii.

Te caracterizezi ca fiind un scriitor de origine română, care locuieşte în Zürich şi scrie în germană. Ce înseamnă pentru tine acasă? 

Literatura nu cunoaşte graniţe. Mă consider un tip urban, pentru că în Elveţia, eu nu pot să mă raportez decât la Zürich. Elveţia de la ţară, munţii nu sunt acasă pentru mine, nu sunt Elveţia mea, aşa cum sunt pentru mulţi dintre prietenii mei. La fel cum nici aici, nu mă raportez la toată România, ci doar la Timişoara. Sunt un om al şesului, al câmpiei. Am avut 15 ani, când am plecat în Elveţia. Pentru un copil de 15 ani, acasă nu poate să însemne decât drumul cu bicicleta de la şcoală şi înapoi, locurile de joacă. Pentru mine era zona Gării de Nord, fiindcă acolo am stat. Un copil nu poate să se raporteze la realitatea politică din jurul lui.

Personajele tale cresc de la o carte la alta. În „Vremea minunilor” este vorba despre un copil, în „Scurt drum spre casă” întâlnim doi adolescenţi, maseurul orb are 40 de ani iar Zaira aproape 80. Ce sau cine urmează?

Da, personajele au evoluat împreună cu mine. Mi-am recapitulat cumva drumul vieţii prin personaje, mai mult sau mai puţin fictive. Zaira a fost prima carte, care nu are nimic de-a face cu mine. Faptul că de data aceasta personajul principal este o femeie, marchează vizibil această schimbare. Până acum m-am folosit de scheletul meu biografic, pot spune că abia acum încep să inventez poveşti.

Cât de greu v-a fost să scrieţi despre comunism din viziunea unui copil şi cât de mult s-a împletit fictiunea cu elemente autobiografice?

Deloc. Este poate ceea ce ştiu cel mai bine. Dramatismul cărţii mele se regăseşte în atmosfera cărţii. Un copil nu poate exprima cuvinte drastice, pentru că nu le cunoaşte sensul. Acesta a fost joker-ul meu: să redau perioada comunistă din ochii unui copil.

Ultima carte a ta, „Zaira” are la bază un personaj real. O păpuşară din Timişoara, care a locuit 30 de ani în America iar apoi s-a întors în ţară. Cât de grea a fost documentarea acestei cărţi?

Viaţa Zairei a constat din două treimi România şi o treime America, de tip Washington, pentru că şi America are diferite coloraturi. Washington e un oraş special, un oraş birocrat de funcţionari cu clădiri joase, cu multe parcuri. Trebuia să ştiu unde amplasez destinul ei, de aceea am şi stat 10 zile acolo şi am citit mai multe cărţi despre oraş. Trebuia să ştiu şi cât a costat taxiul de la aeroport până în oraş în anul 1968 şi cât a plătit prima chirie. Am întâlnit-o acolo şi pe ea şi pe fostul ei bărbat şi i-am pus o grămadă de întrebări.

Ne poţi spune câteva idei despre noul roman la care lucrezi acum?

Vreau să documentez soarta germanilor de după cel de-al doilea război mondial. Dar nu vreau să fac această documentare în stilul tipic, nu sunt Herta Muller. Eu urmăresc să realizez o comedie umană plecând de la germanii din jurul Timişoarei, mai precis de la satul Tomnatic cu toată povestea lui halucinantă pe care o are. Se spunea pe timpuri că avea aur, se pare că securiştii veneau pe timpuri şi făceau gropi prin sat ca să găsească aur. Era un sat destul de bogat care făcea comerţ cu legume – care mergeau până în Austria. Locuitorii ar fi cumpărat primul Rolls Royce din Anglia cu aurul pe care îl aveau şi l-au oferit primului ministru al agriculturii comunist. A fost cea mai mare mită dată, ca să nu îi desproprietărească. Sunt peisaje şi poveşti inedite. Unele sunt reale, altele nu. Dar literatura nu îşi bate capul cu adevăruri sau minciuni. Trebuie să mai mă gândesc puţin la tot, înainte să mă apuc de scris. 

un minut :)

poza de la header este un joc pe hartie al unei prietene care imi este foarte foarte draga! Nu-i asa ca deseneaza frumos?

oameni ciudati…

 

versiunea engleza: http://www.nydailynews.com/news/2009/01/13/2009-01-13_report_child_named_adolf_hitler_removed_.html

flori de munte rebele

De fiecare dată când sunt in grădina bunicii îmi doresc să iau toate florile cu mine…şi culeg însetată lalele încă neînflorite şi narcisele albe cu al căror miros am crescut.

Şi de fiecare dată când ajung acasă şi trebuie să le aranjez în vază, îmi dau seama – ca un copil – că au murit….şi mereu îmi pare rău că le-am rupt…mă gândesc la cele care au rămas, îmi imaginez cum au stat cu frică atunci când umblam cu mâna printre ele…

(Poate aşa suntem de multe ori şi în relaţia cu oamenii…rănim în jurul nostru, apoi ajunşi acasă, ne pare rău…Poate. Uneori, poate nu rănim. Alteori, poate nu ne pare rău.)

 

În alte dăţi gândeam contrariu, mi se părea că unele, cele mai puţin frumoase, se întristează că nu le-am ales…

Dar atunci când vreau să le aranjez în cameră, mi se pare că punându-le în vază, parcă le las să moară încet…e un complex incubat de mult timp…a rămas un mic gând, că florile au viaţă, pentru că atunci când eram mică, mama m-a învăţat să creez o întreagă împărăţie cu ele. Mergeam la munte, ea picta iar eu puteam să mă joc în voie cu floricelele din jurul meu…Trandafirii făceau mereu parte din aristocraţie, conduceau regatul şi erau rar de întâlnit prin Bucegii sălbatici…

în plus erau considerate singurele flori care pot răni oamenii…o forţă extraordinară…printre rivalii lor cei mai de temut se numărau urzicile „urâte şi prea şleoampăte”, în opinia celorlalte flori….păpădiile erau mereu prinţesele firave, care se formau în mici grupuleţe şi făceau planuri cum să cucerească mai repede „inima” unui trandafir…dar cele mai fermecătoare erau lăcrimioarele…nimeni nu le cunoştea, acolo în inima muntelui, deşi se ştia în întreaga lume a florilor, că trandafirii erau împătimiţi după lăcrimoarele mereu fermecătoare, gingaşe şi de multe ori învăluite într-o tristeţe misterioasă.

Păpădiile erau mereu geloase pe acestea şi bârfeau de câte ori puteau, rigiditatea corpului unei lăcrimioare precum şi parfumul „prea strident” pe care îl emană, „intenţionat, ca să atragă atenţia”….narcisele aveau un mic „regat” al lor, pentru că de multe ori trăiau în mici comunităţi, se înţelegeau bine doar cu lalelele, pentru că erau vecine de sezon şi dispreţuiau împreună florile sălbatice de munte, cărora (în opinia lor) le lipsea „eleganţa şi rafinamentul” şi erau prea „rebele şi nonconformiste”…o intercalare dintre o narcisă şi o floare de munte mi se părea mereu incitantă, dar îmi reuşea doar foarte rar şi numai prin improvizaţii, o ramură ţinea mereu locul uneia dintre flori fiindcă nu reuşeam să aduc împreună o narcisă cu o floare de câmp.

Dacă luam floarea de câmp cu mine, până ajungeam înapoi acasă se ofilea – şi în plus de multe ori mergeam doar vara la munte, când narcisele nu mai trăiau.

Mă mulţumeam să creez „intrigi” prin dialoguri, îmi imaginam poveşti – amintiri – deghizam unele flori şi le făceam călătoare, ca să pot să le atribui o „poveste de viaţă” palpitantă, organizam baluri iar anumite ramuri de copaci ţineau locul „trandafirilor”, care îşi căutau lăcrimioara ( cea care bineînţeles că era Cenuşăreasa, soră vitregă cu păpădiile:) totul se învârtea în jurul poveştilor, pe care mama mi le citea seara din „Legendele Olimpului” sau pe care le ţesea chiar ea, atunci când avea chef să îşi imagineze.

Acum ceea ce îţi imaginezi e minciună iar ceea ce simţi e considerat sensibilitate – care, mai nou, din punctul de vedere al unora e un element negativ. Unii zic prea abundent (culmea, şi eu care cred că lipeşte tot mai mult). Simbolic, şi acum se învârte totul în jurul unori poveşti, doar că nimeni nu controlează personajele iar acestea sar dintr-o poveste într-alta.

ţine însă de noi, ce „rol” ne atribuim, câte poveşti înflorim, câte flori vrem să rupem şi cum alegem să le aşezăm în vază, cu zâmbet sau fără.

 

 

(În poză: flori “de Făgăraş”, pe care nu le-am rupt, nici măcar ca să le presez în portofel ca amintire. Foto by Alex David)