Interviu cu scriitorul Cătălin Dorian Florescu
Un scriitor între Elveţia şi România, mai precis, între Timişoara şi Zürich, „un om al şesului” care a reuşit să redea perioada comunistă din ochii timizi ai unui copil şi care în romanele sale a împletit autobiografia cu ficţiunea. Cătălin Dorian Florescu, scriitor de origine română, a reuşit să transpună cititorul intr-o lume „a minunilor” şi printre rafturile de cărţi prăfuite ale unui maseur orb. Romanele sale „Vremea minunilor”, „Scurt drum spre casă”, „Maseurul orb” şi „Zaira” au fost traduse în nenumărate limbi şi au obţinut o grămadă de premii prestigioase. Cătălin Dorian Florescu s-a născut în Timişoara iar la vârsta de 15 ani s-a mutat în Zürich. A studiat Psihologia şi Psihopatologia la Universitatea din Zürich. După absolvire a lucrat 6 ani ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber profesionst. Cătălin Dorian Florescu, în vârstă de 41 de ani ne-a vorbit într-un scurt interviu despre copilărie, graniţa sufletească între România şi Elveţia precum şi despre delicioasele găluşte cu prune ale bunicii.
Te caracterizezi ca fiind un scriitor de origine română, care locuieşte în Zürich şi scrie în germană. Ce înseamnă pentru tine acasă?
Literatura nu cunoaşte graniţe. Mă consider un tip urban, pentru că în Elveţia, eu nu pot să mă raportez decât la Zürich. Elveţia de la ţară, munţii nu sunt acasă pentru mine, nu sunt Elveţia mea, aşa cum sunt pentru mulţi dintre prietenii mei. La fel cum nici aici, nu mă raportez la toată România, ci doar la Timişoara. Sunt un om al şesului, al câmpiei. Am avut 15 ani, când am plecat în Elveţia. Pentru un copil de 15 ani, acasă nu poate să însemne decât drumul cu bicicleta de la şcoală şi înapoi, locurile de joacă. Pentru mine era zona Gării de Nord, fiindcă acolo am stat. Un copil nu poate să se raporteze la realitatea politică din jurul lui.
Personajele tale cresc de la o carte la alta. În „Vremea minunilor” este vorba despre un copil, în „Scurt drum spre casă” întâlnim doi adolescenţi, maseurul orb are 40 de ani iar Zaira aproape 80. Ce sau cine urmează?
Da, personajele au evoluat împreună cu mine. Mi-am recapitulat cumva drumul vieţii prin personaje, mai mult sau mai puţin fictive. Zaira a fost prima carte, care nu are nimic de-a face cu mine. Faptul că de data aceasta personajul principal este o femeie, marchează vizibil această schimbare. Până acum m-am folosit de scheletul meu biografic, pot spune că abia acum încep să inventez poveşti.
Cât de greu v-a fost să scrieţi despre comunism din viziunea unui copil şi cât de mult s-a împletit fictiunea cu elemente autobiografice?
Deloc. Este poate ceea ce ştiu cel mai bine. Dramatismul cărţii mele se regăseşte în atmosfera cărţii. Un copil nu poate exprima cuvinte drastice, pentru că nu le cunoaşte sensul. Acesta a fost joker-ul meu: să redau perioada comunistă din ochii unui copil.
Ultima carte a ta, „Zaira” are la bază un personaj real. O păpuşară din Timişoara, care a locuit 30 de ani în America iar apoi s-a întors în ţară. Cât de grea a fost documentarea acestei cărţi?
Viaţa Zairei a constat din două treimi România şi o treime America, de tip Washington, pentru că şi America are diferite coloraturi. Washington e un oraş special, un oraş birocrat de funcţionari cu clădiri joase, cu multe parcuri. Trebuia să ştiu unde amplasez destinul ei, de aceea am şi stat 10 zile acolo şi am citit mai multe cărţi despre oraş. Trebuia să ştiu şi cât a costat taxiul de la aeroport până în oraş în anul 1968 şi cât a plătit prima chirie. Am întâlnit-o acolo şi pe ea şi pe fostul ei bărbat şi i-am pus o grămadă de întrebări.
Ne poţi spune câteva idei despre noul roman la care lucrezi acum?
Vreau să documentez soarta germanilor de după cel de-al doilea război mondial. Dar nu vreau să fac această documentare în stilul tipic, nu sunt Herta Muller. Eu urmăresc să realizez o comedie umană plecând de la germanii din jurul Timişoarei, mai precis de la satul Tomnatic cu toată povestea lui halucinantă pe care o are. Se spunea pe timpuri că avea aur, se pare că securiştii veneau pe timpuri şi făceau gropi prin sat ca să găsească aur. Era un sat destul de bogat care făcea comerţ cu legume – care mergeau până în Austria. Locuitorii ar fi cumpărat primul Rolls Royce din Anglia cu aurul pe care îl aveau şi l-au oferit primului ministru al agriculturii comunist. A fost cea mai mare mită dată, ca să nu îi desproprietărească. Sunt peisaje şi poveşti inedite. Unele sunt reale, altele nu. Dar literatura nu îşi bate capul cu adevăruri sau minciuni. Trebuie să mai mă gândesc puţin la tot, înainte să mă apuc de scris.
Eram ca nişte mici bucăţi de plastelină, modelate de noi, retuşate de alţii, deformate şi colorate de cei cărora le-am împrumutat culorile noastre.
Nu stiam ca floarea amara a singuratatii
(din poză lipseşte Dana, din pacate)
